Ecoul unei lumi pierdute

Umbra trecutului

apasă greoi

Bruma își țese vălul peste floare.

Timpul se scurge-n van,

doar un abur de vis

ce se destramă.

Ți-am dăruit încrederea mea,

ca râul ce-și îmbrățișează malul.

Dar azi, doar vântul –

pierdut și surd, singuratic –

îmi poartă dorul printre valuri.

Tăcerea cade abrupt,

un ecou ce nu moare,

o ploaie sfâșiată

de vântul rătăcit.

În adâncul vremii, pașii mei

se pierd printre amintiri

ca niște frunze uscate

ce se desprind de crengile goale.

Căci timpul, ca o mare,

mă poartă fără odihnă

și fiecare clipă scursă

e o undă ce dispare,

lăsând în urmă doar ecoul.

Și totuși, dincolo de gri,

o stea – tăcută, vie,

strălucește prin noapte,

ca un far ce nu cedează

în fața furtunii.

Poate dorul nu se frânge,

ci doar noaptea,

risipindu-se-n zorii zilei,

ca o stea, înainte de a apune,

își lasă lumina în urma ei.