Contemplându-mă în oglinda uitării

Cine sunt eu?

O umbră pierdută pe marginea timpului,

Un fir de praf în dansul etern al clipei,

Un ecou stins în oceanul uitării,

O șoaptă uitată printre stele.

Un vis ce se destramă

sub greutatea zorilor,

O fereastră deschisă spre infinit,

Încuiată în adâncul gândurilor mele.

Ce sunt eu?

O amintire purtată de vânt,

Alunecând pe valuri tăcute,

Un dor fără margini, fără glas,

Ascuns sub pleoapa umbrelor.

Un strigăt mut în tăcerea profundă

O lumină ce-și caută esența,

În haosul unei lumi care uită să privească,

O speranță ce pâlpâie sub raza lunii.

Lumea vorbește, judecă,

Măsoară cuvinte și sentințe,

Dar eu mă ascund între bătăile inimii mele,

Privind spre cerul aprins de stele,

Unde luna-mi șoptește: „Nu ești singură.”

Razele ei de argint aruncă o lumină blândă

Pe calea pierdută a speranței,

Purtându-mă prin tăcerea întunericului.

Și totuși, în acest labirint de întuneric,

Sunt un licăr ce refuză să moară,

Un suflet ce cântă sub povara nopții,

Chemând ziua să-și croiască drum,

Spre năzuințele mele.