Contemplându-mă în oglinda uitării
Cine sunt eu?
O umbră pierdută pe marginea timpului,
Un fir de praf în dansul etern al clipei,
Un ecou stins în oceanul uitării,
O șoaptă uitată printre stele.
Un vis ce se destramă
sub greutatea zorilor,
O fereastră deschisă spre infinit,
Încuiată în adâncul gândurilor mele.
Ce sunt eu?
O amintire purtată de vânt,
Alunecând pe valuri tăcute,
Un dor fără margini, fără glas,
Ascuns sub pleoapa umbrelor.
Un strigăt mut în tăcerea profundă
O lumină ce-și caută esența,
În haosul unei lumi care uită să privească,
O speranță ce pâlpâie sub raza lunii.
Lumea vorbește, judecă,
Măsoară cuvinte și sentințe,
Dar eu mă ascund între bătăile inimii mele,
Privind spre cerul aprins de stele,
Unde luna-mi șoptește: „Nu ești singură.”
Razele ei de argint aruncă o lumină blândă
Pe calea pierdută a speranței,
Purtându-mă prin tăcerea întunericului.
Și totuși, în acest labirint de întuneric,
Sunt un licăr ce refuză să moară,
Un suflet ce cântă sub povara nopții,
Chemând ziua să-și croiască drum,
Spre năzuințele mele.