Între regret și speranță

Am înțeles,

într-o liniște adâncă,

fără tine,

mă pierd într-o lume de dor.

Plutesc pe aripi fragede,

simt un plâns tăcut

ce-mi strânge pieptul,

ca o umbră ce mă înghite în noapte,

lăsându-mă singură cu gândurile și durerea.

Ochii mei, plini de neliniște,

privesc spre zările tăcute,

căutând un răspuns ce nu-l găsesc.

Sufletul meu, înlăcrimat de jale, se frânge

sub greutatea unui vis dureros,

în care tu nu mai ești,

iar ecoul tău se pierde-n tăcerea nopții.

Poate că timpul,

cu blândețea unei brize line,

va șterge urmele lăsate pe drumul meu.

Poate rana se va închide-n taină,

fără să o mai simt

și iubirea, acea iubire veche,

va renaște în pașii unei dorințe tăcute,

căutând să vindece ceea ce a fost cândva frânt.

În inima care te-a iertat,

timpul aduce blândețe,

iar iubirea, ascunsă în umbra sa,

va găsi drumul pe care-l vom urma împreună,

cândva, poate, pentru a ne regăsi.