Între regret și speranță

Am înțeles,

în adâncimea unei tăceri nemărginite,  

că fără tine  

mă pierd într-o lume bântuită de dor.  

Plutesc pe aripi fragile,  

simt un plâns mut,  

o strânsoare care-mi sfâșie pieptul,  

ca o umbră ce mă cuprinde și mă înghite,  

lăsându-mă singură,  

rătăcită printre gânduri și dureri.  

Ochii mei, tulburați de neliniști,  

scrutează zările încremenite,  

căutând un răspuns pierdut  

în labirintul absenței.  

Sufletul meu, copleșit de jale,  

se frânge sub povara unui vis  

în care tu nu mai exiști.  

Ecoul pașilor tăi se destramă  

în liniștea nesfârșită a nopții.  

Poate că timpul,  

cu atingerea blândă a unei brize de vară,  

va șterge urmele de pe drumul meu.  

Poate că rana se va închide,  

în taina unei uitări binecuvântate,  

iar iubirea – acea poveste veche –  

va renaște în umbra unei dorințe mute,  

căutând să vindece ceea ce a fost sfărâmat.  

În inima care te-a iertat,  

clipele țes blândețe,  

iar sentimentul, ascuns în umbrele sale,  

va găsi cândva o cale,  

poate,  

să ne regăsească pe noi,  

pe drumul unui nou început.