Proză scurtă

"Într-o dimineață de primăvară, soarele strălucea puternic pe cerul senin, iar păsările ciripeau vesel în copacii înfloriți. O femeie cu părul lung și negru se plimba pe aleile parcului, cu o expresie tristă pe chip. Își aducea aminte de vremurile când era fericită, alături de persoana iubită. Acum, singurătatea îi părea grea și apăsătoare. Într-o clipă de disperare, a privit cerul și a strigat cu toată puterea ei: "Unde ești, iubirea mea? Te rog, întoarce-te la mine!" Dar vântul a răspuns doar cu un șuier rece, iar femeia a simțit cum lacrimile îi inundau obrajii. Era singură în lumea asta mare și necruțătoare.

Dar în acel moment, o mică buburuză ateriza pe mâna femeii, aducând un zâmbet pe chipul ei. În ciuda tristeții din inima ei, a realizat că frumusețea naturii și magia micilor gesturi pot aduce lumină în cele mai întunecate momente. Așa că și-a șters lacrimile, a zâmbit și a continuat să se plimbe prin parc, recunoscând că, în ciuda singurătății, există mereu motive de bucurie și speranță în jurul ei. Astfel, femeia a învățat că iubirea poate fi găsită și în cele mai neașteptate locuri și că fiecare zi aduce cu sine o nouă șansă de a fi fericit."